Zona euro

Zona Euro

“Zona euro” este termenul oficial pentru grupul de state membre care au adoptat moneda euro ca monedă proprie.

Zona euro se referă la cele 17 ţări din Uniunea Europeană care au adoptat euroul ca monedă unică. Zona euro este o zonă monetară.

Cele 17 ţări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Pe lângă acestea, 4 "micro-state", prin acordurile monetare încheiate cu vecinii lor, sunt şi ele ataşate la zona euro: Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican.
Zona a fost creată în 1999 de unsprezece ţări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009 , Estonia în 2011.Trei ţări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, şi anume Danemarca, Regatul Unit şi Suedia.Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.
Ce presupune aderarea la zona euro?
Aderând la UE, noul stat membru se angajează să introducă euro în momentul în care va îndeplini toate criteriile necesare. Prin îndeplinirea acestor criterii, un stat membru demonstrează un nivel ridicat de convergenţă economică durabilă cu economia zonei euro înainte de introducerea monedei unice. Convergenţa economică reprezintă o garanţie a faptului că economia funcţionează bine în zona euro şi că statele membre se pot dezvolta şi prospera în cadrul acesteia.

Calitatea de membru al zonei euro consolidează gradul de interdependenţă economică dintre statele membre. Acestea au în comun moneda euro şi politica monetară indicată de Banca Centrală Europeană. Folosirea monedei unice şi politica monetară comună au ca efect intensificarea legăturilor comerciale şi financiare . Această integrare economică în creştere încurajează o mai strânsă coordonare a politicilor economice.

Având în vedere această interdependenţă, membrii zonei euro se confruntă cu provocări economice comune, specifice. Din acest motiv, începând din 1999, ministerele de finanţe ale statelor membre din zona euro s-au întrunit, în mod informal, într-un „Eurogrup”, pentru a discuta chestiuni legate de responsabilităţile comune privind moneda unică. La aceste întâlniri participă şi comisarul pentru afaceri economice şi monetare, precum şi preşedintele Băncii Centrale Europene.

Buna funcţionare a zonei euro este crucială nu numai pentru economiile participante, ci şi pentru întreaga Uniune. Aceasta deoarece succesul zonei euro, care constituie, până în prezent, cea mai avansată etapă a integrării europene, influenţează puternic performanţa economică a UE. De aceea, este vital ca zona euro să fie atent monitorizată astfel încât să devină o ancoră pentru stabilitatea economică în Europa şi un imbold dat reformei în actualele şi viitoarele state membre UE.

Informaţii cu privire la supravegherea economică a zonei euro pot fi găsite, în principal, în Declaraţia anuală privind zona euro şi în Raportul care o însoţeşte, precum şi în Raportul trimestrial privind zona euro. Alte publicaţii ale DG ECFIN, precum Previziunile economice regulate sau rapoartele privind finanţele publice în UEM, analizează, printre altele, aspecte legate de moneda euro.

Scurt istoric:

Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studia şi de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni.

Din acest comitet făceau parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din Comunitatea Europeană, precum şi Alexandre Lamfalussy, director general, în acea perioadă, al Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), Niels Thygesen, profesor de economie în Danemarca şi Miguel Boyer, la acea dată preşedinte al Banco Exterior de España.

Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape distincte, dar evolutive.

•  Prima etapă a UEM
•  Cea de-a doua etapă a UEM
•  Cea de-a treia etapă a UEM

Prima etapă a UEM

Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre.

Comitetul guvernatorilor

Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.

Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitatea atribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat şi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precum şi definirea mandatelor acordate subcomitetelor şi grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.

Pregătirile juridice

În vederea realizării etapelor a doua şi a treia şi pentru a pune bazele structurii instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţă interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică.

Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în luna decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumit Tratatul de instituire a Comunităţii Europene – şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European a intrat în vigoare abia la data de 1 noiembrie 1993.

Cea de-a doua etapă a UEM, înfiinţarea IME şi a BCE

Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat atât debutul celei de-a doua etape a UEM, cât şi dizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrul Comunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu era abilitat să intervină pe piaţa valutară.

Cele două atribuţii principale ale IME:

• consolidarea cooperării între băncile centrale şi a coordonării politicii monetare şi
• desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), aplicarea politicii monetare unice şi introducerea monedei unice în cea de-a treia etapă.

În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şi schimburi de opinii şi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndeplini atribuţiile în cea de-a treia etapă.

 Activităţile de pregătire ale IME

În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro” pentru moneda unică europeană care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape, confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM începe la data de 1 ianuarie 1999. A fost anunţat în avans un calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate formulate de IME.

În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a face pregătirile necesare în contextul viitoarelor raporturi monetare şi valutare dintre membrii zonei euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintat Consiliului European un raport pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privind principiile şi elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), care a fost adoptată în luna iunie 1997.

Noile bancnote

În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior, publicului larg seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse în circulaţie la data de 1 ianuarie 2002

Pentru a completa şi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitate şi creştere – cuprinzând două regulamente – menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai 1998, Pactul a fost completat printr-o declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmau angajamentele statelor membre.

Primele state membre participante

La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern – a hotărât în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru participarea la cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la recomandarea Consiliului, ca membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE).

Pregătirile în vederea fixării irevocabile a cursurilor de schimb

Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a monedei unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale din ţările respective, cu IME şi Comisia Europeană, utilizarea parităţilor centrale bilaterale ale monedelor statelor membre participante – valabile în MCS la momentul respectiv – în fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru euro.

Cea de-a treia etapă a UEM, fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb

Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.

Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru şi Malta, la 1 ianuarie 2009 de Slovacia, iar la 1 ianuarie 2011 de Estonia. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor ţări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.

Cea de-a zecea aniversare a monedei euro şi a Eurosistemului

La 1 ianuarie 2009 se sărbătoreşte cea de-a zecea aniversare a monedei euro şi a Eurosistemului. Cu exact zece ani înainte:

• a fost introdusă moneda euro, mai întâi ca mijloc electronic de plată (bancnotele şi monedele au fost puse în circulaţie în anul 2002),
• BCE şi băncile centrale ale ţărilor din UE care au adoptat moneda euro au format împreună „Eurosistemul” şi
• autoritatea monetară pentru noua monedă a fost transferată Consiliului guvernatorilor BCE.

În prezent, moneda unică este folosită într-o zonă care se întinde din Cipru până în Irlanda şi din Portugalia până în Finlanda. Mai mult de jumătate din statele membre ale UE au adoptat deja euro.

Pentru a marca aniversările, a fost creat un logo în trei variante, care combină un element vizual cu următoarele denumiri:

• „Banca Centrală Europeană”,
• „Eurosistemul” sau
• „Sistemul European al Băncilor Centrale”

şi cu textul „Primii zece ani”.

Elementul vizual este alcătuit din cele douăsprezece stele de pe drapelul Uniunii Europene dispuse într-un cerc înclinat, care acoperă parţial cifra „10”, formând o imagine similară celei de pe bancnota de 10 EUR.

 1 iunie 1998: înfiinţarea BCE

Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată la data de 1 iunie 1998. Aceasta a avut la dispoziţie şapte luni de pregătire în vederea realizării unor misiuni fără precedent, şi anume:

• înlocuirea monedelor unui grup de state suverane cu o monedă unică şi
• elaborarea politicii monetare pentru zona euro în formare.

Din acel moment, BCE, în calitate de „căpitan” al echipei Eurosistemului – sistemul bancar central din zona euro, aplică politica monetară în ţările care fac parte din uniunea monetară. Obiectivul său principal este stabilitatea preţurilor pe termen mediu, deoarece preţurile stabile reprezintă baza necesară pentru o creştere economică durabilă şi pentru prosperitate în Europa.

La data de 1 iunie 1998 a fost, de asemenea, înfiinţat „Sistemul European al Băncilor Centrale”, cadrul instituţional care cuprinde BCE şi băncile centrale din cele 27 de state membre ale UE.

Declaraţia anuală privind zona euro

Declaraţia anuală privind zona euro conţine o serie de mesaje politice care se inspiră din raportul anual privind zona euro. Ea va descrie formele variate de manifestare a crizei şi primele măsuri în ce priveşte politicile economice din zona euro şi din întreaga lume pentru combaterea recesiunii. Comisarul Almunia va vorbi despre necesitatea de a alinia obiectivele de politică economică cu necesităţile pe termen lung în ce priveşte viabilitatea măsurilor şi va trece în revistă cele mai importante experienţe anterioare care pot facilita trecerea de la recesiune la o redresare durabilă.

Declaraţia anuală şi raportul privind zona euro analizează, utilizând termeni accesibili unui public nespecializat, evoluţiile şi provocările economice ale zonei euro. Cele două documente constituie o comunicare a Comisiei Europene adresată Consiliului, Parlamentului European, Comitetului Economic şi Social, Comitetului Regiunilor şi Bancii Centrale Europene. Zona euro reprezintă o entitate economică de sine stătătoare, confruntată cu o serie de provocări de natură economică aparte.

Publicarea ediţiei din 2008 a declaraţiei anuale şi a raportului privind zona euro a fost suspendată pentru a facilita publicarea raportului Comisiei intitulat "Uniunea Economică şi Monetară la zece ani: succese şi provocări după zece ani de Uniune Economică şi Monetară".

Criza Romaniei

Romania este vulnerabila la criza datoriilor de stat din zona euro, din moment ce sistemul financiar este strans interconectat cu cele din state europene puternic indatorate, iar economia romaneasca a atras investitii masive din Grecia.

Intr-un raport al Bancii Mondiale se arata ca, desi s-ar putea sa existe o rezolvare normala, lina, a crizei din zona euro, nu este exclusa posibilitatea unei "ajustari dezordonate", cu un impact sever atat pentru cele cinci state europene dezvoltate aflate in dificultate prin prisma datoriilor ridicate (Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda si Italia), cat si pentru economiile in dezvoltare din regiune.

Insa chiar si in cazul scenariului optimist, statele in tranzitie si regiunile care au legaturi financiare si economice stranse cu aceste cinci tari s-ar putea confrunta cu "repercusiuni importante", scrie in raportul Perspective Economice Globale 2010.

Criza datoriilor de stat din zona euro a inceput la sfarsitul anului trecut in Grecia, dupa ce guvernul elen a anuntat un deficit bugetar de peste 13% din PIB pentru anul 2009, cu mult peste estimarile inaintate de cabinetul anterior catre autoritatile UE, in contextul unei datorii publice apropiate de 120% din PIB, sau peste 265 miliarde euro.

Costurile de finantare suportate de guvernul elen au crescut puternic in primele luni ale acestui an, iar ulterior criza s-a extins si catre alte tari cu datorii si deficite mari din zona euro, investitorii cerand dobanzi tot mai mari acestor state si manifestand tot mai putina incredere.

In raportul prezentat joi, Banca Mondiala avertizeaza ca o criza de incredere, un default (intrarea in incapacitate de plata) sau o restructurare masiva a datoriilor uneia dintre cele cinci state din zona euro aflate in dificultate ar putea avea consecinte serioase pentru economia globala.

Analiza asupra aderarii Romaniei in zona euro:
Când euro va deveni şi moneda României, supravegherea economică va fi şi mai consistentă, cu vectori la Banca Central Europeană şi la Consiliul " eurogrupului " condus în prezent de premierul luxemburghez Jean - Claude Juncker. Dar să nu ne impacientăm, momentul acela este încă îndepărtat ! 
De ce a preferat România să introducă leul greu în loc să accelereze pregătirile pentru preluarea monedei europene ? La 25 noiembrie 2005, Bulgaria anunţase oficial că doreşte să introducă euro din anul 2009.

Pentru autodisciplinare şi ca probă a fermităţii deciziei, s-a angajat să aplice Mecanismul Ratelor de Schimb II[2] încă din momentul aderării la U.E., exersând deja unilateral apartenenţa la acest mecanism, de la semnarea Tratatului de Aderare (25 aprilie 2005). 

Diferenţa între Bulgaria şi România nu constă în nivelul de integrare sau de pregătire pentru aderare. Diferenţa este de opţiune politică. Spre deosebire de Bulgaria, România a preferat să rămână o vreme mai îndelungată, după aderarea la Uniunea Europeană, partener şi nu parte a zonei euro.
Opţiunea înseamnă şi continuarea instrumentării pe malurile Dâmboviţei, încă o vreme, a supravegherii monetare, înainte de a o transfera în bună partea la  Frankfurt şi la Bruxelles, după introducerea euro. Cât de "îndelungat" va fi acel interval de timp ? Anul 2014, iniţial declarat fezabil, a devenit deja prea apropiat pentru actualii decidenţi. Aşadar, ceva mai târziu, ... nu ştim exact când.
Din moment ce în România nu s-a declanşat campania de pregătire a populaţiei în vederea introducerii euro ci dimpotrivă, s-a bulversat cu leul greu o parte a pieţei, este evident că adoptarea monedei unice europene nu a devenit o prioritate.
O temporizare asemănătoare constat în Polonia şi Suedia, singurele state membre ale U.E. cu monede proprii care nu şi-au fixat un termen în timp al aderării la zona euro. Marea Britanie şi Danemarca fac excepţie, pentru că în tratatele lor de aderare sunt înscrise clauze derogatorii (opt - out), care le permit să rămână doar partener, nu parte.
Criteriile de la Maastricht sunt depăşite

Ca să promoveze din clasa membrilor U.E. în  clasa membrilor eurogrupului, România trebuie să primească o notă de trecere. Din păcate, evaluarea nu se face după un test grilă bine precizat, ci după criteriile de la Maastricht, relative şi deja depăşite de evenimente.
De la bun început, cele 5 criterii de convergenţă de la Maastricht[3] au fost interpretate cu relativitate. În plus, este destul de fragilă argumentaţia de ce nu s-au luat în considerare şi alte criterii : productivitatea, salariile, şomajul etc.
Am constatat în cazul mai multor ţări o interpretare flexibilă a criteriilor încă de la "examenul de admitere". Belgia depăşea cu mult nivelul de 60 % al datoriei publice, Grecia şi Italia aveau deficite bugetare peste limita de 3 % (în prezent mai multe ţări depăşesc această limită), iar asupra Portugaliei planau semne de întrebare despre stabilitatea monedei.
Criteriile de convergenţă sunt folosite, tehnic, atunci când se încearcă escamotarea altor motive de a nu primi o ţară în zona euro. Astfel, pentru Lituania şi Estonia, care şi-ar fi  dorit să adere la eurozonă de la 1 ianuarie 2007, s-a găsit motivul inflaţiei. Letonia ar putea fi amânată chiar până în 2009[4]. Practic, actualii membri ai zonei euro au alte motive să nu-i primească : economia reală, lipsa de flexibilitate a economiei, sărăcia. Nimeni însă nu o spune explicit. Înţeleg de aici că selecţia este destul de arbitrară.
Probabil, în cazul Bulgariei va interveni acest element arbitrar care să-i tempereze dorinţa de preluare pripită a monedei unice, iar pe de altă parte Comisia se va dovedi flexibilă în interpretarea criteriilor, ca să nu tărăgăneze prea mult procesul.
O ţară îşi consolidează datoria publică prin preluarea euro, respectiv se obligă să o plătească la valoarea ei reală, pierzând din mâini pârghia devalorizării monedei naţionale. Din acest joc poate să piardă sau să câştige. Cursul de schimb la care se fixează conversia între moneda naţională şi euro poate produce daune serioase statului. Germaniei şi Italiei, care şi-au supraevaluat puţin monedele în momentul preluării euro, le trebuie ani de zile ca să corecteze greşeala.
Pregătirile pentru adoptarea euro

După cum avertiza Comisia Europeană în Comunicarea sa din 4 noiembrie 2005 (COM 2005/545 final), aderarea noilor state la zona euro implică, pe lângă respectarea criteriilor de la Maastricht, o temeinică planificare şi un set de pregătiri practice extensive, implicând atât sectorul de stat cât şi cel particular şi masa populaţiei.
Pregătirile naţionale din România vor copia, mai mult sau mai puţin, şablonul din noile state membre. Poate Polonia va fi cel mai adecvat model, deoarece nu şi-a propus încă o " dată ţintă ", iar pregătirile sale vor fi mai apropiate în timp de cele ale României, decât ale altor state din " valul " nostru de aderare (10+2).
Într-o primă fază, România va trebui să desemneze instituţia însărcinată cu pregătirea coordonării naţionale a trecerii la euro. Apoi, să-şi elaboreze un " plan " de preluare a monedei unice.
Slovenia de exemplu, una din ţările cele mai avansate, şi-a adoptat, în ianuarie 2005, primul plan de trecere la euro. Estonia şi Lituania şi-au adoptat planurile în august şi septembrie 2005, toate trei ţările ţintind, prin planurile iniţiale, să introducă euro deja de la 1 ianuarie 2007. Planul de introducere a euro are scopul, printre altele, să instructeze publicul larg, operatorii economici şi instituţiile, în vederea schimbării.
În România, după o tranziţie de la leul uşor la leul greu, va fi mai " greu " de instrumentat o nouă tranziţie, de data aceasta la euro, când oamenii abia se vor fi obişnuit să nu mai calculeze în milioane. Sau, cine ştie, poate le va folosi " antrenamentul " ?
Ce conţine, în mare, un " plan " de preluare a monedei unice ? În primul rând, modul şi termenul de schimbare a banilor pe piaţă. Cel mai vizibil moment al aderării la zona euro este apariţia bancnotelor şi monedelor. Urmează modificarea cadrului legislativ, deşi în ordine cronologică acesta ar fi primul pas. Este nevoie apoi de adaptarea administraţiei publice la noua monedă, cu tot ce implică ea.

Instituţiile de stat, ca şi marile întreprinderi, vor avea nevoie de o pregătire serioasă pentru trecerea la noua monedă. Publicul larg va trebui pregătit prin campanii susţinute de stat.
Tranziţia va fi costisitoare, va lua mult timp şi va produce pierderi pentru populaţia cu cel mai redus nivel de educaţie. Conversia, fie ea administrativă, bancară, financiară, bugetară, informatică sau contabilă, va repeta, în bună parte, costurile trecerii la leul greu.
" Planul " va trebui să calculeze cât mai exact costurile şi timpul necesare acestui proces. Populaţia simplă va prelua un nou şoc, inclusiv în plan psihologic, mai greu de comensurat, chiar dacă se cere ca în " planul " respectiv să se evalueze toate costurile, inclusiv pentru campaniile de informare a populaţiei.
Comisia Europeană oferă programe de pregătire pentru trecerea la euro, în baza unor parteneriate cu fiecare ţară în parte. Pentru IMM-uri se pregătesc broşuri şi pliante, cu sfaturi şi practici de succes din alte state. Clasicele seminarii şi conferinţe sunt nelipsite. Sondajele de opinie ajută la ajustarea politicilor in funcţie de evoluţiile practice.

Opinia noilor state membre

În septembrie 2005, EOS Gallup a efectuat un sondaj de opinie în noile state membre, pe un eşantion de 10.000 de cetăţeni.

În primul rând, interesul cetăţenilor faţă de subiectul euro este scăzut, cu diferenţe de la ţară la ţară. Numai 48 % din intervievaţi se interesează de euro, faţă de 49 % care sunt dezinteresaţi de subiect.

În al doilea rând, cunoştinţele despre modul de introducere a monedei unice sunt sumare. Peste 58% din respondenţi nu ştiu că ţara lor este obligată să introducă euro.

Scenariile aderării la " eurozonă "

Dacă în cazul celor 10 state care au aderat în anul 2004 apare dilema aderării în grup mare (" big bang ") sau secvenţial (formula " regatta "), în cazul nostru este aproape sigur că vom adera individual.

Nici măcar Bulgaria nu ne va aştepta. Vom adera discret şi solitar, ca Grecia. Uniunea va da o importanţă minoră momentului, ceea ce poate fi şi bine şi rău. Bine - pentru că, probabil, nu va supraveghea cu scrupulozitate procesul. Rău - pentru că, tocmai datorită lipsei de supraveghere din partea U.E., procesul ar putea să dea " rateuri ".

Cum se va petrece circulaţia în paralel a leului cu euro ? Şi aici scenariile sunt multiple. Statele care au introdus la 1 ianuarie 2002 (" ziua E ") moneda europeană au procedat la o alimentare din timp a băncilor naţionale cu euro.

Băncile naţionale au alimentat, la rândul lor, cu bancnote şi monede, marile bănci comerciale şi lanţuri de magazine, în aşa fel ca în " ziua E " să se poată face nestingherit plăţile în euro. Una din problemele cu care s-au confruntat acele ţări a fost colectarea vechilor monede şi mai ales bancnote. De aceea, o bună organizare şi o fixare a unor termene rezonabile sunt esenţiale pentru evitarea unor astfel de dificultăţi. Se presupune că termenul ideal de circulaţie în paralel a celor două monede este de numai două săptămâni, după care rămâne deschisă, pe termen mai lung, posibilitatea preschimbării vechilor bani, la bănci, în euro.

Cine produce bancnotele şi monedele în euro ? 

În momentul în care România va dovedi, timp de doi ani în ERM II, că este capabilă să respecte criteriile de la Maastricht, va avea voie să producă propriile bancnote şi monede în euro. Monedele vor avea aversul specific României (care va fi acela ?). Dacă România nu va avea de la început posibilitatea să le producă, Banca Centrală îi va oferi împrumut cantitatea de bancnote şi monede necesară.

Ţările care au monetărie proprie îşi produc singure cantităţile de bancnote şi monede necesare : Cehia, Lituania, Ungaria, Polonia şi Slovacia. Celelalte ţări şi le comandă în străinătate. România va trebui să decidă din timp forma aversului specific al monedelor, înainte de luarea deciziei de preluare a euro.

Paradoxul salariilor mici

Pe parcursul apropierii nivelului de salarii din România de cel din U.E. are loc şi o creştere a preţurilor. Se produce faimosul efect " Balassa - Samuelsson ". După ce s-a descoperit petrol în Norvegia, salariile în acel sector au crescut rapid, provocând o cerere de mărfuri pe măsura salariilor din sectorul petrolier. Preţurile au crescut şi ele şi, treptat, nivelul salariilor din alte sectoare s-a egalizat cu cel din sectorul petrolier. Inflaţia este, în acest proces, un efect colateral inevitabil.

Cum să ne apropiem cu salariile de media europeană fără a avea inflaţie ? Dacă avem inflaţie, nu mai respectăm criteriul de la Maastricht şi, în consecinţă, nu ni se mai permite preluarea monedei unice. În alte cazuri asemănătoare, nodul gordian nu a fost tăiat cu cuţitul " Pactului de Stabilitate şi Creştere ", ci a fost slăbit treptat cu instrumentul " indulgenţei ". Probabil, într-un asemenea caz aplicat României, Comisia Europeană va închide ochii la criteriul " inflaţie ", aşa cum o face acum cu Germania la criteriul " deficit bugetar ", pentru a ne admite în " club ".

Protecţia consumatorului

M-a preocupat de mai multe ori suferinţa la care este supus consumatorul, în timpul şi după reforma monetară. M-am gândit cum s-ar putea evita repetarea exerciţiului, sau măcar diminua, în timpul preluării euro, suferinţa provocată de leul greu.

Un sondaj " Eurobarometer " din anul 2005 demonstrează că 75 % din populaţia noilor state membre se teme de preţurile abuzive din timpul trecerii la noua monedă. Ca să evite acest risc, Comisia Europeană impune ca " planul " de preluare a euro să conţină serioase prevederi privind protecţia consumatorului. Riscul de inflaţie nu este mare, dar pe anumite categorii de populaţie pierderile pot fi considerabile.

De aceea, afişarea preţurilor în ambele valute se va face pe o perioadă suficientă pentru acomodarea cetăţenilor cu noile preţuri, inclusiv în cataloagele de reclamă şi în documentele bancare. În prezent, durata afişării duale este prevăzută la 4 luni în Lituania, un an în Letonia şi 16 luni în Estonia şi Slovenia. În Slovacia, termenul începe la o lună după fixarea cursului de conversie şi durează un an după adoptarea euro, plus 6 luni de afişare duală facultativă.

Conform planurilor din Estonia şi Slovacia, instituţiile publice au datoria să monitorizeze evoluţiile, raportând periodic populaţiei asupra eventualelor abuzuri. Numai Lituania a avut în vedere, în " planul " său de preluare a euro, încheierea de înţelegeri cu organizaţiile de detailişti pentru a garanta practici corecte de afişare a preţurilor.

Semantica euro, sau " rădăcina Europei "

Etimologia cuvântului " euro "  poate fi şi simplă şi complexă. Simplă - pentru că denumirea monedei europene a apărut abia în anul 1995, înlocuind ECU[5], dar complexă - pentru că originile i se regăsesc în cuvântul " Europa ", cu toată istoria sa din antichitate până astăzi.

Semantic, s-a ales cuvântul din genul proxim cât mai fidel zonei geografice în care se foloseşte moneda, cu o diferenţă specifică prin care să nu se suprapună cu alte semnificaţii. Rădăcina Europei ! Rădăcina semantică, "euro", a devenit la scurt timp rădăcina construcţiei comunitare în solul cetăţenesc, pentru că nimic nu ancorează mai mult şi mai pragmatic cetăţeanul de astăzi de ideea europeană decât moneda comună.

Până a se ajunge la acest cuvânt, au existat multiple propuneri. Prin anul 1995, când se căuta un nume pentru moneda unică europeană, suedezii propuseseră, anecdotic, " Sahlin ". Numele venea de la viceprim ministrul ţării la acea vreme, doamna Mona Sahlin, care şi-a permis să-şi cumpere o rochie şi ceva ciocolată în valoare de vreo 70 $, plătind cu cartela de serviciu de la guvern. Cartela personală şi-o uitase acasă. Deşi a doua zi a depus banii înapoi în contul ministerial, gestul său a fost sever penalizat de un larg spectru al societăţii suedeze.

Candidată, la acea vreme, la posturile de preşedinte al Partidului Social Democrat suedez şi de prim ministru, Mona Sahlin a ratat o întreagă carieră politică prin acea imprudenţă. Probabil "adversarii politici" au exacerbat semnificaţiei gestului ei. Oricum, numele său a rămas legat de manevrarea frauduloasă a banului public. În glumă, compatrioţii ei au propus ca numele monedei europene aflată în embrion să fie " Sahlin " sau " Mona ". Se regăsea în această glumă şi atitudinea suedezilor de mai târziu, la referendum - ul din septembrie 2003, când au respins moneda europeană. Colateral, eu găsesc aici şi o lecţie de definire a " corupţiei ".

Denumirea euroului

Denumirea " euro " continuă să dea bătăi de cap şi astăzi în unele ţări. În limba letonă, nu există combinaţia de litere " eu " , de aceea guvernul a hotărât, la finele anului 2005, utilizarea termenului " eiro ". Eroare ! Banca Central Europeană s-a sesizat şi a interzis această " deviere " de la numele oficial.

Malta ar prefera " ewro " din cauza dificultăţilor de pronunţie, însă oficialităţile nu au decis nimic deocamdată. Ungaria are şi ea probleme cu pronunţia cuvântului euro. Lituania şi Slovenia, mai apropiate de " ziua  ", au găsit un compromis : în mod oficial, în raporturile cu instituţiile europene, folosesc " euro ", iar la intern termeni adecvaţi limbilor respective: în slovenă - " evro ", iar în lituaniană " euras ". Greciei i s-a permis o excepţie, numai pentru că are alt alfabet.

În România, viul grai îşi găseşte soluţiile, treptat. Este greu de folosit un cuvânt fără plural precum " euro ", tocmai când el defineşte banii. Mai aud uneori, peiorativ, pluralul " euroi " sau chiar " euraşi ", dar mi-e greu să cred că se va încetăţeni vreunul. Totuşi, în contabilitate s-ar putea să apară mici probleme.

Literar, va fi uneori dificil de formulat o frază elegantă cu un cuvânt fără articol hotărât. Iar dacă nici nu putem să-l declinăm, ajungem la formule " telegrafice " cum ar fi " să dăm euro ce este al euro !". Eu aş fi vrut să spun că îi dau domnului " Euro " ce este al lui, dar se poate înţelege şi că dau bani, euro, cuiva. Şi aşa mai departe. Sună frumos " partea leului ", dar cum va suna " partea euro-ului " ? Las specialiştii să se pronunţe, sau mai bine românul de pe stradă să-şi găsească vocabula adecvată, cum a găsit-o pentru " blugi ".

Într-o semiotică monetară, de la semn la semnificaţie şi apoi înapoi la semn, sau la însemn, respectiv la moneda palpabilă ca o medalie de merit, România va parcurge o cursă istovitoare a limpezirii de sine, a autodefinirii, a aşezării în albia firească a istoriei europene.